plutesc in mintea mea imaginile astea azi, ma intreb de unde vin.am uitat cand le-am facut. oamenii- copii si batrani ca de obicei. pestele asta ma bantuie de mult timp(un ,,peste ancestral”dar normal crap japonez…), apare uneori in realitate, imi intra prin urechi si dispare, ca pestele din Arizona dream, uneori devin urias si invizibil dar il simt cum ma striveste si ma zgarie cu solzii. la televizor un pictor mongol si tablourile lui rosii. pe masa doua capsuni. oameni, pesti, Mongolia, capsuni si bere neagra. ma duc sa ud florile. afara furtuna de zapada si minus 10 grade. as vrea sa fiu un eschimos.
zilele trecute am intalnit un nebun, cum intalnesc eu de obicei pe strada. m-a intrebat daca m-am pierdut. acum..ce sa ii spun? ca nu? sa il mint? m-a masurat din cap pana in picioare, iar eu mi-am indesat fesul pe cap sa nu mi se vada ochii. mi-a spus ca am un stil…simplu iar eu cand am vazut ca semaforul s-a facut ,,albastru” am fugit fara sa raspund. m-am oprit dupa cateva strazi, nu m-am uitat inapoi dar sunt sigura ca m-a crezut mai nebuna decat ar putea fi el. nu m-a urmarit.
la televizor am vazut cum trei tineri care asteptau la un semafor au fost izbiti in plin de o masina si au murit pe loc, doi dintre ei erau prieteni, din poze doi oameni frumosi, al treilea urma sa fie promovat a doua zi.si eu fac planuri pe multe zile, luni si ani.
in toate momentele astea care au trecut, care vin si care mor ceva se schimba definitiv in mine, incerc sa imi intruiesc memoria sa pastreze ce e mai bun, frumosul si seninatatea dar asist la o incetosare. nimic nu e pentru totdeauna, si cu atat mai putin vreun om, langa mine, tine sau oricine. recapitulez ca pe o lectie sau poezie momentele esentiale din viata mea. le reunesc sub o cupola, le strang ca pe niste broboane sau cioburi colorate, contruiesc cladiri luminate usor de raze, devin intr-un joc al memoriei arhitectul genial al propriului continut. devin abstracta. imi permit inca sa fiu fericita si sa visez maret. nu ma gandesc la un rateu pentru ca nu exista asa ceva in lumea posibilitatilor nemasurate. pastrez imaginile, mirosurile si muzica unei vieti la fel ca oricare. totul se intampla in noi. ..
am nevoie de liniste, liniste liniste….L.I.N.I.S.T.E
Ps: ptr mine blogul a fost si devine din ce in ce mai mult, o memorie pe care in senilitatea mea as fi in stare sa o pierd, de aceea voi strange, voi nota pe aici cam ce as vrea sa nu uit. sau a miliarda parte din asta si ce se intampla in mintea mea. ca o scrisoare catre mine din viitor, sau ceea ce voi fi.
notite:
am revazut DERSU UZALA, film genial. au trecut 5 ani de cand l-am vazut prima data. Dersu ca personaj este adorabil, dar scena in care se vede cel mai bine ca filmul e facut de Kurosawa e cea a contruirii imaginii batranului chinez intalnit in padure. pentru ca imaginea este un monument al tristetii si singuratatii!!!! inexpresiv spus, dar extrem de expresiv este ce se vede in film. batranelul acela si schimbul de priviri dintre el si capitan sau momentul in care capitanul ii aduce ceva de mancare …atat de mult transmite…atat de mult de simtit, de plans, de tipat , trait, iubit,visat, murit. iubesc momentul asta mai mult decat orice, pentru ca face parte dintr-un cod secret, un limbaj codificat care se deschide direct sufletelor ce vor sa il primeasca. si inveti mai mult decat poti crede..
ochii mei sunt larg deschisi ca sa primeasca si sa vada. nu vreau s apierd nimic din ce am de trait.
catelusa jucausa de acasa pe care mi-ar fi placut sa o intalnesc a murit. de la o vreme nimeni nu mai imi povestea nimic de ea, nimeni nu mai imi trimitea poze. mamaia ii spunea albinuta. , mi-am adus aminte aseara si am intrebat azi. presimtirea mea era adevarata. life is cruel. trebuei s ama obisnuiesc cu aceasta selectie naturala.
am citit ,,Desertul pentru totdeauna” de Octavian Paler..citind mi s-a parut ca sta langa mine si imi povesteste, iar ce imi povestea, viata lui de acasa, de cand era mic semana extrem de mult cu a mea. am avut impresia ca am fost prieteni in copilarie, impresie gresita, normal dar l-am simtit atat de cald si viu in mintea mea incat l-am iubit is mai mult decat il iubeam . Cand a murit eu eram aici, mi-a zis cineva si eu am zis doar aoleu, si am tacut mult timp in ziua aia apoi. Ma bucur ca l-am cunsocut, asa in felul meu, pe un peron si apoi in frig asteptand dimineata.
cam atat, incerc sa dorm,
scuza-mi sinceritatea monsieur. eu ma bucur cand nu citesti.
astăzi fără definiţii, fără vorbe de duh, fără “înţelepciune” ostentativă…şi cu o conexiune proastă…poate nu numai în ceea ce priveşte internetul…
puţin răcită, dar nimic grav. acomodare şi reacomodare, după două săptămâni petrecute acasă…şi revenirea la o altă casă. zborul ăsta a fost ca o poartă între două lumi cumva paralele. nu e simplu deloc, bine nici extrem de complicat. acomodare. reacomodare. reset past? unele vagi trasări de viitor şi o inima grea care vrea sa fie usoara(?)…nu cred că vrea asta, că dacă ar vrea ar fi.
o realizare dureroasa, o decizie greu de dus. dar realizarea este foarte importantă, mai ales pentru că mi-am dat seama de ce am trăit aşa cum am trăit o bună bucată de timp şi de ce nu eram mulţumită şi de ce nu mergeam până la capăt. mi-am distras atenţia cu unul sau altul. bine este că acum am înţeles and i can stop doing that (to myself). şi probabil că sensul a ceea ce s-a întâmplat îl voi înţelege mai târziu.
“să nu te complaci în starea asta”. se pare că nu ar trebui să o fac…but i am so good at it. :) can’t loose old habits that easy, can’t you?
mi s-au aburit ochelarii cei noi. să vină odată cu ei o nouă perspectivă? de ce nu…?
de mâine o să mă lupt…astăzi nu potvreau. astăzi mă complac.
m-am trezit de dimineata, am dat drumul la radio si am auzit melodia asta,
ultima data cand am auzit-o aveam 17 ani, o stiam pe dinafara pentru ca o asculam in fiecare zi de pe o caseta Nirvana unplugged primita cadou. pe atunci am asculat caseta aia de mii de ori intinsa pe jos cu ochii in tavanul plin de stele de plastic fluorescente lipite de mine.nu stiam cum arata curt cobain si nu pentru el ascultam. pentru mine starea aia era echivalenta cu exercitiile de mers cu ochii inchisi pe strada timp de 20 de minute sau alte ciudatenii d’ale mele de atunci.
azi am avut asa un sentiment…m-au trecut fiorii, pentru o clipa m-am intors la momentele alea si mi-am dat seama ca e ok, ca ce visam pe atunci sunt pe cale sa realizez acum. ca este exact cum mi-am imaginat atunci ca va fi adica mai bine(rau). thanks to me. ))
si versurile din melodia asta capata acum alt sens, de parca e un dialog intre mine cea de atunci si cea de acum,
urmeaza o perioada in care am chef sa schimb rolurile in poveste si sa fiu vrajitoarea in loc de printesa. ca un actor care se plictiseste de personajele pozitive. so stay away from me…..
am inceput sa urasc internetul asa ca de acum incolo voi deschide calculatorul doar pentru muzica, descarcat poze si cam atat. daca ma arde vreo poveste si trebuie spusa o voi spune dar pentru nimeni, o voi spune in spatiu, o voi striga asa cum se striga inainte de catre mamele care tocmia au nascut si spuneau despre copiii lor ca sunt urati ca nu cumva sa ii vrea vreun demon.(am uitat in ce tara) time to go back.
We passed upon the stair, we spoke in was and when
Although I wasn’t there, he said I was his friend
Which came as a surprise, I spoke into his eyes
I thought you died alone, a long long time ago
Oh no, not me
We never lost control
You’re face to face
With The Man Who Sold The World
I laughed and shook his hand, and made my way back home
I searched for a foreign land, for years and years I roamed
I gazed a gazeless stare, we walked a million hills
I must have died alone, a long long time ago
Who knows? Not me
I never lost control
You’re face to face
With the Man who Sold the World
Who knows? not me
We never lost control
You’re face to face
With the Man who Sold the World
23.33. si florile pe care le-am primit in toamna s-au uscat. pentru ca e frig si pentru ca nu am cui le lasa cand plec.
aici a nins mult, astazi am mers printre peretii de zapada si radeam, mi-am amintit de ceva dragut, am realizat ca nu e nici o diferenta, ca irina mica e cu mine si fie ca sunt acolo, mergand cu mami si urattu prin tunelul de zapada spre scoala, fie ca sunt aici intr-un loc pe care nici nu mi l-as fi putut imagina pe atunci nu schimba foarte mult lucrurile.
am nevoie de linistea asta ca de apa, doi litri pe zi, imi indes mandarine in buzunar si un fes pe cap si merg printre peretii de zapada, fesul e mult prea mare si imi aluneca mereu peste ochi, dar nu-mi dau seama intotdeauna, asta pentru ca eu nu vad cand merg. nu vad nimic afara, e ca si cum peretii aia de zapada sunt in mine si e ca si cum sunt atat de grasa incat toata lumea incape in mine. fesul meu are culoarea parului mi s-a spus. auriu.
manusile rosii le am de mult timp, cred ca aveam si pe atunci aceasi culoare, facute de mamaia, numai ca erau cu dungi negre si se legau de gat sa nu le pierd. si le-am pierdut pana la urma. acum sunt pufoase si mari, sunt de mohair desi mi-as fi dorit unele de piele de un rosu caramiziu asa cum am vazut la o doamna. de data asta pentur ca sunt atat de rosii nu le pierd, iar cand cad pe zapada contrastul e atat de mare incat parca stralucesc. ma pierd in lumea mea si imi place, nu am nevoie de nimeni.
acum cateva zile am fost intr-un loc magic, inca sunt in transa. as vrea sa spun dar mi-am promis ca nu. voi spune din ce in ce mai putin…
acolo am vazut ceva uimitor, am luat totul cu mine, am primit totul. sa vezi mi se pare cel mai frumos dar. iar drumul a fost asa cum se cade unui drum spre un loc magic, plin de zapada si furtuni de zapada in munti.cu vijelii inumane si marea ivita pentru o clipa. la un moment dat mi s-a parut ca ma vad pe un camp inzapezit stand la o masa alba, pe un scaun alb si uitandu-ma la mine cum trec, eram mai mica si aveam parul cret si buzele rosii. inc anu sunt sigura daca satul acela si minunile din el exista cu adevarat sau a fost pe alt taram.
visez mereu inainte si stiu. credeam ca nu o sa ma mai intorc la fel si am avut dreptate. e ca un secret primit de mult timp iar acum in timp ce cresc il redescopar scris peste tot.se aude muzica..have to go.
poza cu tabloul luata de aici : http://www.galerie-am-kreuzplatz.ch/app/default/jsp/index.jsp?page=aw/hundert2
Pe Hundertwasser l-am descoperit intr-un documentar vazut la televizor acum cateva saptamani si m-am uitat uimita intelegand japoneza in care mi se vorbea ca pe o limba plina de imaginatie si culoare, intelegand tot: fiecare firicel de intonatie, cuvant. Eu sunt genul care nici macar in limba mea nu inteleg cuvintele in sensul lor plin ci ele vin in mintea mea ca niste baloane, unele colorate altele mai putin. In liceu cuvintele si lupta cu ele mi-au devenit mai pe inteles datorita necuvintelor lui Nichita Stanescu…
M-am prins apoi ca uitandu-ma la documentar de fapt eu intelegeam culorile si tablourile care se prezentau, ca japoneza mea nu a devenit dintr-o data la nivelul nativilor ci comunicarea era de o nuanta diferita. Mi-era dor de o astfel de muzica a imaginilor si joaca a imaginatiei, mi-era dor de nebunia culorilor si stralucirea lor.
Ieri dupa multe aventuri a ajuns la mine calendarul cu tablourile lui si m-a gasit exact intr-un moment in care magia culorilor m-ar fi putut salva. si a facut-o. am primit ,,grass for those who cry” !!! In sensul cel mai obisnuit si putin euforic sau halucinogen al cuvantului . ))) dar na…si tablourile pot avea efectul asta vindecator sau pot provoca euforie si dependenta. mai multe aici:
Anul asta fiecare luna e marcata de culori si nebunie si frumusete. Multumesc Hundertwasser.
ptr pui crina un pic busy acum ii transmit pe aceasta cale ca trebuie neaparat sa mearga acolo in Viena la apartamentele proiectate de Hundertwasser si sa faca poze multe sa imi arate si mie, sau sper ca intr-o zi sa mergem impreuna!!!! (love)
si nu stiu de ce am eu impresia ca se potriveste muzica asta pe fundal
am facut un site mic sa pun pozele si sa nu mai incarc pe blog. m-am gandit sa fie un loc luminos, in care sa strang numai ganduri bune si imagini frumoase, o parte din mine nechinuita de umbre si uratenii. sper sa imi iasa. vroiam ca de fiecare data sa spun mai mult si mai frumos dar am obosit. we are all trying to find a way not to go crazy in this crazy world
imi place la nebunie starea din melodia si videoclipul de mai jos si cam asa vreau eu sa ma umplu cu frumusete, asa ma simt de fapt acum, in compania ceaiului meu de musatel si menta cu miere.
vis cu masti africane in loc de luna, masti de noh, scaune colorate, muzeu de arta, fotografiile mele, urattu` si o senzatie de caldura, de frumos. carnaval. lupi. zapada
acum miroase a sarmale, ultima aroma din seria aromelor care m-au bantuit saptamna asta, gatesc prima data sarmale imbrcata in pijamale si incaltata cu papucii in forma de soricei, cadou gresit de Craciun si pentru ca mi s-a facut mila de ei i-am pastrat eu. sunt caldurosi si haiosi.
Craciunul meu vine dupa o lunga perioada de dureri variate dar mi-a adus balet din Kiev, intr-o noapte geroasa, in cladirea din parcul care stralucea de zapada. Am plans de la primele acorduri cand cortina s-a ridicat si au aparut capete blonde de zane imbracate in alb. Mi-era dor de par blond si oameni frumosi,de o alta frumusete.
Asa a fost lacul lebedelor, revazut aici, dupa un an si cateva luni, cu costume superbe de ucrainieni talentati, cu fosta balerina- maestra stralucind in mijlocul publicului, cu sentimente variate, frumoase, calde, innebunitoare, cu lumea ca un vis genial. Peretii au cazut la un moment dat si m-am trezit in parcul inzepezit, cu balerinele dansand in jurul meu, cu o stralucire ametitoare ca niste sanziene dar in ziua cea mai scurta a anului. Totul se invereaza in lume, chiar si clepsidra mea. Iubesc lacul lebedelor.
Acum astept sa se faca puiul umplut,miroase bine, beau vin de…Bordeaux chiar daca Margot nu e cu mine si scriu aiurea. Dar am simtit ca e bine, trandafirii sunt infloriti, la televizor e o emisiune despre hotii de lenjerie intima, ieri am reusit sa trimit toate cadourile acasa, macar atat pot sa fac, un zambet, postarita era zapacitaa si eu la fel de la alergat dar frumos frumos Craciunul asa cum e el, departe.
Tot despre balet…m-a innebunit mirosul de scena, pentru prima data am simtit ca baletul miroase. Miroase a fericire, un miros uneori proaspat alteori de mosc, alteori sfasaietor de elegant, uneori a flori de mar, un miros extrem de pretios, de sincer. Daca as fi inchis ochii as fi putut ghici miscarile dupa miros dar nu i-am inchis, nu am vrut sa pierd nici o culoare, nici o miscare sau zambet. Am sorbit totul ca pe o cupa cu esenta de nemurire.
Pauza de turnat vin peste puiul umplut. Imi place mult sa gatesc in ultima vreme, parca ma joc, atat mi se pare de usor.
Urattu` zice ca miroase a pui ars…hahaa nu ca ar fi la vreo 8000 de km.
marc
marc este actor, om liber, om frumos cu o voce magica. locuieste in Germania, fiu al unor parinti minunati, Dana si Heinz, nepot al unor femei geniale, Ala si Buni. Marc este un prieten vechi, chiar daca ne-am vazut doar de doua ori in viata asta.
, mi-am adus aminte aseara si am intrebat azi. presimtirea mea era adevarata. life is cruel. trebuei s ama obisnuiesc cu aceasta selectie naturala.
grainesdetoiles
